Day#1

Am facut casuta asta electronica; mi-ar placea sa iti scriu. Sa imi raspunzi; sa ne scriem. Orice; si de oriunde ne va duce viata (binecuvantare a tehnologiei, ne intinde cu generozitate un deget al mainii; printre gratiile  aparentelor, superficialitatii si ale singuratatii…). Sa imi dai voie sa fac asta, sa nu imi iei si ultima farama de oxygen. Sa ma lasi sa supravietuiesc, scriind(u-ti/mi).

Macar pana in ziua cand nu te va mai speria intensitatea trairilor mele. Cand nu vei mai fugi de tine si nici irosi in batalii cu trup de ceata. Mi-ar placea sa imi raspunzi. Sa imi scrii. Desi sunt aproape sigura ca nu o vei face niciodată .Sa ne scriem. Mi-ar placea sa ne spunem totul, chiar si atunci cand nu ne vorbim. Ce ne spunem cand nu ne vorbim?

Te-ai asezat langa mine zilele trecute, dupa multa vreme in care fiecare pas al tau era de indepartare, inchizand brutal usa oricarei initiative ale mele, care imi sapa santuri adanci de suferinta si teama.

Ma blocasem de-a dreptul, si imi porunceam cu fiecare clipa, disperata, sa ma stapanesc, sa nu te las sa vezi asta, sa simti ca tremur atat de tare. Macar un dram de demnitate, Doamne, sa imi fi mai ramas…

Mi-a fost atat de dor, ca nici nu puteam sa iti arat.

Am facut casuta asta electronica – tunelul nostru subteran, ferit de vaietul patetic al lumii, vacarmul cotidian care ne stoarce si ultima farama de energie din trup, pustiindu-ne fara mila si sufletul. Mi-ar placea sa nu te sperie virajele sale, sa vrei sa cobori in el tot mai adanc, simtind nelamurit ca e ceva dincolo de adierea lui rece, care emana o nesfarsita caldura…

Important e sa-mi scrii, sa ma ajuti sa respir.Si peste multi ani de la disparitia noastra, vor dainui poate randurile astea, gasite de cineva, vreun aiurit romantic, prin trunchiul unui copac batran, sau cutia postala mistuita de rugina, a unei case vechi, abandonate, din care se aud noptile, cantece triste si glasuri cristaline; poate le va si aduna intr-un cotor, bizara colectie de ganduri fara noima si singuratati suspecte, deghizate in straie clovnesti.

Mi-ar placea sa iti scriu. Sa ne scriem. Sa amestecam intr-un aluat ciudat si nazuros, al carui drum e imposibil de prezis ori strunit, franturi din vietile noastre si ale altora, cuvinte care ne cheama cu soapte abia intuite, de sub un val subtire, delicat, dar deopotriva puternic.

Nu am mai vorbit de ani mulți ; mai ales tu, ai plecat cu totul din ziua aia, iar eu am continuat sa ingan monologuri stinghere, cu ecoul sinistru al pasilor dintr-o camera goala, despuiata barbar de viata pe care o adapostise in atatea ierni si toamne.